Archive for the De ce mi-e mie dor. Category

Nu mai pot scrie.

Posted in De ce mi-e mie dor. on Februarie 4, 2010 by Gabi.

Da, ati citit bine. Sunt intr-o pasa foarte proasta in ceea ce priveste scrisul. Acum… sa spun un an, chestiile sentimentalo-dramatice-taietoare-de-vene imi ieseau din degetele cu viteza luminii. Acum, nu mai pot.

Poate ar trebui sa iau o pauza din scris. Poate ar trebui, dimpotriva, sa scriu mai mult, sa exersez si sa-mi regasesc ”inspiratia”. Ar fi trist sa ”obosesc” la abia 17 ani. De ce spun ”obosesc”? Pentru ca ce scriam erau tot felul de ganduri si de chestii pe care le simteam. Si acum nu mai pot sa scriu ce scriam atunci. Si pe temele alea ma bazam eu cel mai mult. Acum am ajuns sa scriu despre Premiile Grammy. Asta spune multe.

Simt ca esuez cu gratie la capitolul scris. Macar de-ar fi primul capitol la care esuez. Am nevoie de sprijin. Acum.

Oh and, in caz ca ati ”ratat”, I’m on Twitter! Twitterul lui Gabi.

Anunțuri

Iata, vin colindatori!

Posted in Între ''da'' şi ''nu''., De ce mi-e mie dor. with tags , , , , , on Decembrie 23, 2009 by Gabi.

Grupuri, grupuri de copii pornesc in seara asta de 23 decembrie cu scopul de a ne canta si de a ne incanta cu clasicul colind ”Buna dimineata!”. Acum stau eu si ma intreb, privind fenomenul ”Colindul” de dinafara, cu ”Buna dimineata!” n-ar trebui sa se mearga… dimineata? Ori seara parca nu mai are niciun haz.
Apartamentul 12 a primit primul grup de copii, care nu-s rumeni in obraji pentru ca afara este cald, in jurul orei 17. Incep ei sa cante, imi aduc aminte si eu colindul, cand pac: ”La anu’ si la multi ani”, eu continuand sa rememorez si a 2-a strofa a colindului. Deodata pun o sad face, si ma gandesc la cat de oportunisti sunt copilasii de astazi. Ii spun tatei: ”Pe vremea mea, colindul dura 5 minute”. Si asa era. Mergeam, mergeam din apartament in apartament, rivalizam cu alte grupuri pe cine are punguta mai mare, dar ne si ajutam intre noi: ”Vedeti ca acolo nu sta nimeni…”. Si pe vremea noastra ningea, si oamenii pareau mai incantati sa ne vada asa dragalasi si rosii in obraji de la frig, cu zapada pana-n gat, fulare, fesuri si geci din alea care te faceau sa arati de 2 ori mai mare decat esti de fapt. Era… altfel.
In amintirea vremurilor in care mergeam an de an cu colindul, I’ll say it out loud: MI-E DOR SA MERG CU COLINDUL. As merge si cu un grupulet d-asta de copii, daca m-ar lua cu ei. Dar eu sunt uncool, si as colinda oamenii timp de 2 strofe, nu una singura.
Dar pana la urma, ce mai conteaza, o strofa, 2 strofe, sa primim copiii care vin sa ne colinde asa cum sunt ei.

Buna dimineata, la Mos Ajun, la Mos Craciun,
Ne dati ori nu ne dati, ne dati ori nu ne dati, ne dati, ne dati, ne dati! *puppy face*

Si in continuare, o melodie… de 23 decembrie. Asta-i colindul meu.

xoxo, emergency.

Pocneşte din degete!

Posted in De ce mi-e mie dor. with tags , , , , on Octombrie 21, 2009 by Gabi.

Am fost gimnast! Am inventat asta în 2004, pe vremea Jocurilor Olimpice de la Atena(yeah, I’m a big fan of Olympic Games). Şi toată vara făceam flick flack-uri pe bordurile proaspăt montate, şi înalte. Eu reprezentam SUA mai mereu, pentru că Andreea îşi alegea mereu România. Şi noi nu făceam scandal, toţi acceptam ce alegeam. Jurizarea era corectă, lupta cea mare era normal între mine şi Deea, eu am fost mereu mai bun la acrobaţii totuşi. Da. Era distractiv, vreo 2 săptămâni doar cu asta am ţinut-o.

Am avut şi o formaţie, al cărei nume mi-e cam jenă să-l spun. Erau 3 fete şi cu mine, şi făceam coveruri după Erreway. Şi nu ştiu cum, dar eu aveam cele mai multe versuri, şi cântam cel mai bine. Mi-am cultivat talentul între timp, acum sunt un artist desăvârşit, aştept o casă de discuri să îmi facă o ofertă şi să plec cu Paramore in turneu. 😀

Nu am avut dispoziţia să scriu rândurile astea, pentru că sunt amintiri pe care nu le voi mai trăi, şi de care mi-e foarte, foarte, dor. Astăzi nimic nu e la fel.

And I miss who we were, and the town that we could call our own,

Going back to get away, after everything has changed.

oftic, recunosc. Astăzi mi-e dor de toată lumea. =)

Special

Posted in De ce mi-e mie dor. with tags , , , on Octombrie 18, 2009 by Gabi.

Noi am fost speciali. Chiar dacă nu ştiu cine sunt aceşti noi despre care încerc să scriu, nu ştiu nici măcar cine sunt eu, şi ce vreau să fac, să scriu, să mănânc şi pe care pernă să dorm.

Am fost speciali, desigur. Pentru că aveam doua pietroaie pe care stăteam când ne jucam de-a magazinul, şi foloseamfrunze pe post de bancnote, produsele fiind reale totuşi. Ne dădeam brânci, care să ajungem primul la bărăcuţă, să cumpărăm tot felul de prostioare ieftine, pe care nu puteam cheltui frunze multe, deja de-atunci ne gândeam să nu defrişăm, să avem grijă de natură, de toate. Din bărăcuţa care servea pe post de provider alimentar nu a mai rămas nimic. Doar nişte bucăţi de tablă care vor fi probabil dărâmate. Nu o să mai reziste mult acolo, pe bucata aia de ciment, bărăcuţa care ne ajuta să ne umplem amiezile. Am fost speciali, primii care se jucau de-a magazinul. Primii, noi am fost.

Îmi aduc aminte de cum iarna ne ocupam cu creşterea maidanezilor. Atunci eu eram mic, şi doar supravegheam, însă vroiam şi eu undeva acolo in sufletu-mi de copil de 6 ani să dau şi eu de mâncare căţeluşilor. Georgiana avea privilegiul ăsta totuşi. Ea era cea mai mare si conducea grupul. Căţeluşii aveau un culcuş frumos amenajat la umbra si căldura pietroiului de aproximativ 50 de centimetri inălţime, cam tot atât pe lăţime. Şi eram speciali, şi drăgălaşi, şi primii care-au crescut câini. Nu se pune că şi noi am contribuit la generaţia actuală de maidanezi, gata să te sfâşie la primul pas greşit. Pe atunci, şi maidanezii erau drăguţi. Şi noi eram la fel.

Am crescut, nevoile ni s-au diversificat. Bărăcuţa s-a închis şi ea. Am început să ne punem cât mai multe întrebări, cât mai de dimineaţă cu putinţă. Încă de seara luam revistele Terra Magazin şi le răsfoiam, în căutarea unor întrebări de cultură generală. Dimineaţa ne adunam câţiva, şi de pe caietele pe care cu sfinţenie seara scriam întrebările, citeam a 2-a zi ce adunam seara din revistele alea. Competiţia era dură. Şi mai şi trişam câteodată. Aşa-i Alina ? Ştii tu, întrebarea cu bunicul ? Într-adevăr, la unele întrebări aveai nevoie de intuiţie. Şi asta ne-a făcut speciali.

Speciali am fost şi când am organizat revolta împotriva liderului, Andreea. ”Ne-am săturat de ea, nu mai vorbim cu ea, o ignorăm, uităm că a existat pentru noi!”. Eu vroiam să conduc, simţeam la cei 13 ani, sau cât aveam atunci, că e vremea mea, ea deja era bătrână. Şi iată-ne adunaţi la etajul 4 al blocului 6, acasă la Alexandra, şi iat-o şi pe Andreea trecând paralel cu blocul, şi noi cântând de parcă doar noi eram în univers, ”We will, we will, we will rock you!”. Şi pe Andreea arătându-ne cu tupeu un anume deget. În fine, după ce revolta s-a încheiat, fiecare am mers la casa noastră. Peste o oră, mă trezesc că sunt chemat la balcon. La pietroaie, tot minunatul meu grup, urlând şi arătând cu degetul, ”LOOOOOOOZĂĂĂĂĂĂĂR”. Am fost speciali până şi la capitolul trădări. =)

Cei mai frumoşi ani: 2003, 2004, 2005. O să scriu ce-am făcut in ăia 3 ani. O formaţie, si 2 maaari concursuri sportive! 😀