Sentimentalisme. C-aşa e frumos.

Şi iată-mă păşind pe treptele bisericii, pe drumul sinuos care duce la aşezământul din vârful colinei. Mănuşi negre, palton negru,  îmi calc pe suflet cu capul plecat. Poate merit, poate că nu. Curbă la stânga. 2 copii, frumos îmbrăcaţi, mergeau la dreapta mea, de mână cu o femeie, pe care ciudat sau nu, nu o cunosc, nu mi-o amintesc. Au invitat mulţi oameni. Mai am puţin şi ajung, simt deja bucuria celorlalţi prin ochelarii de soare. Soare strălucitor pentru un februarie rece. Februarie, 15. Cruci, clopote, oameni, oameni cărora nu le trezesc interes, doar câţiva murmură. N-are rost să mă întreb ce caut eu acolo, cum ar face cineva normal. Scopul meu este unul clar, precis, curat. Trebuie să termin repede ce am de făcut.

Amândoi erau acolo, atât de eleganţi. Fac un schimb drăguţ de priviri, îşi zâmbesc de parcă s-ar vedea prima dată. Şi mă enervez că zâmbesc şi eu la vederea lor, însă totul rămâne negru în interior. Aşa trebuie. Au nişte ochi magnetici. Se atrag. Eu ştiu cel mai bine cum una din acele 2 perechi de ochi m-a atras, într-un bar. Mereu am vrut pe cineva cu ochi albaştri, se spune că ochii albaştri sunt o deviaţie genetică. De asta aveam nevoie, cu siguranţă. De cineva, să-i spun altfel, fizic şi spiritual. Rămân cu privirea fixată pe ochii albaştri. Cei negri nu mă interesează într-atât de mult.

Mâini. Nu şi-au dat drumul mâinilor până acum. Mâinile mele se mişcă, singure, nesusţinute. Mă enervez, lucrul ăsta mă irită.

Tremur. Din toate încheieturile. Apoi încerc să mă încurajez. Fără paşi înapoi acum, fără regrete.

Încheietura mâinii. Se duce spre buzunarul pantalonului. Acolo stă, e cald. Mic şi cald. Scot.

Pistolul negru. Mic şi cald. Invitaţii mă privesc ciudat, pentru o clipă mi-aş fi dorit ca cineva să mă oprească. Trebuie să merg aşadar mai departe, repede, repede, repede. Se panichează.

Invitaţii. Mă ascultă cu toţii, pot spune în sfârşit ce am de spus. Un pistol e suficient deci ca să ai autoritate, ca să te eliberezi de tensiune, de furie, stres. Ridic pistolul. Mirii mă văd şi ei.

Mă recunoaşteţi? Mi-e dor de voi. Te vreau înapoi.

Astăzi, uitaţi cum am ajuns. Mă înnec cu o lacrimă, iar eu

nu plâng de obicei.

Voi m-aţi făcut aşa.

Îi ameninţ pe toţi cu moartea, în caz că incearcă să mă oprească. Gânduri negre şi urâte. Am un pistol şi suficiente gloanţe. Din fericire pentru ei, toţi îmi ascultă.

Vocea înaltă, ameninţându-i în continuare. Nu ştiu de unde îmi ies atâtea cuvinte. Mirii continuă să mă privească ciudat. Aşa cum m-au privit mereu. Vocea mă eliberează de.

Frustrări. Ies toate la suprafaţă. Nu mai pot sta mult în

Inima.

mea distrusă de ei, i-am lăsat să fie 2 roţi, şi nu trei. Eu am vrut să plec, ei nu trebuiau să mă lase, şi totul ar fi fost atât, atât de bine. I-am lăsat să fie fericiţi. Pentru ultimele momente. Se privesc cu teamă. Ultimele mişcări. Continui să îmi agit mâinile, toţi ies din biserică, vocile o iau razna.

Fugă.

Prea târziu.

Rece.

Inimă.

Palpitaţii.

Zgomot.

Glonţ.

Sânge.

Lacrimă.

Cer.

Moarte senină.

Iată-mă, pe podeaua bisericii. Nu mai îmi simt sângele zvâcnind, ceea ce e bine. Aici s-a terminat povestea mea. A lor, continuă. Ei îşi scriu în continuare povestea, de ei depinde cât va dura. Asta am meritat, o moarte demnă de pus într-un scenariu. Cum de altfel am visat mereu, când îmi doream să fiu actor.




Anunțuri

2 răspunsuri to “Sentimentalisme. C-aşa e frumos.”

  1. Asta tu ai scris-o?pt ca e foarte buna 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: