This is za end.

Posted in Da. Aşa da. on Februarie 18, 2010 by Gabi.

Da ! Bucuria de a scrie s-a terminat, pe blogu’ ăsta. Şi tocmai faptu’ că am putut să scriu despre ce-a vrut muşchiu’ meu m-a adus la pierzanie. :))

Mnah. Nu ştiu de ce renunţ la blogu’ ăsta, ce mi-o fi făcut el mie de îl arunc în uitare, fără milă. Bine că măcar NU ÎL ŞTERG. Aşa, ca să-mi amintesc dă vremurile bune.

Cert este că mă mut. Vreau ceva mai restricţionat aşa.

Pe blogu’ aista cu 9 subscriberi am început să scriu două povestioare, una am terminat-o. Pe blogul nou NU O SĂ APARĂ NIMIC DESPRE POVESTIOARELE AŞIESTEA, AŞA CĂ BELIŢI BINE BINOACLELE AICIŞA.

În povestioara lu’ Gigel.

Gigel trebuia să plece în Spania, odată ce tac-su şi mă-sa reveneau la sentimente mai bune unu’ faţă de altu’. Într-un sat mic dân Pirinei, Gigel avea să descopere multe chestii şi experienţe faine, da’ la un moment dat se întorcea. Ideea era că Gigel şi cu diva dân mine se intersectau la un moment dat, cam prin iulie. Vârstele noastre ajungeau atunci într-un punct comun, 18 ani. Şi atunci se termina povestea, pentru că treceam direct la mine.

În povestioara lu’ Addie şi Victor. 😦

Mai pe scurt. Addie suferă ceva pierderi de memorie, ajungând la operaţie. Operaţia este un succes. Victor se sinucide la scurt timp după operaţie, cu o doză dă ceva otrăvuri. Addie e în stare dă şoc, neputând să-şi revină vreodată. George, băietu’ celor doi, se apucă de alcooale, fapt ce-l duce la divorţ de nevastă-sa, Michelle, care îl internează într-un centru de reabilitare. De acolo mai iese peste mulţi ani, atât de mulţi încât nu poate să stea alături de mumă-sa în ultimele ei clipe de viaţă. O moarte naturală, pe care şi-a dorit-o. Odată cu moartea lu’ Addie, Michelle bagă divorţ şi pleacă cu tot cu fiică, Christine, în alt stat. Povestea urma să se încheie cu George ieşit din centru, privind optimist la viitor.

UITE PE-ASTA ÎMI PARE RĂU CĂ N-O TERMIN, pentru că ceva din ea e real.

xoxo.

Apropo. Cică mă găsiţi la adresa asta acum. 😀

Precum pasărea Phoenix.

Posted in Addie & Victor. with tags , , , on Februarie 18, 2010 by Gabi.

Addison McQueen bănuia că într-un fel sau altul se va afla despre tentativa de crimă avută acum 5 ani, asupra soţului ei. Însă nu faptul că urma să se afle acest lucru avea să o deranjeze cel mai tare, ci faptul că trebuia să dea nişte explicaţii pe care nu vroia deloc să le rostească. Momentul explicaţiilor a sosit însă, o dată cu Michelle McQueen, nora ei, care a găsit, în albumul foto al fiicei ei, Catherine McQueen, o poză care stă drept mărturie tentativei lui Addison de a-şi omorî soţul, prin împuşcare.

Mi-a fost foarte uşor să o fac, dorinţa devenise iraţională, devenise sete de răzbunare. Nu o să lungesc discuţia asta cu foarte multe detalii, Michelle. Am orbit în momentul în care l-am prins pe Victor în patul nostru, cu alta. Şi poate nu m-ar fi durut atât de tare lucrul ăsta acum, eu ştiu, 20 de ani. Însă s-a întâmplat când amândoi am înaintat în vârsta. Şi s-a întâmplat în patul nostru.
Îmi pare rău pentru cum am reacţionat, însă cel mai mult mă bucur că nepoata noastră m-a oprit din a face poate cea mai mare greşeală a vieţii.

Michelle nu se aştepta la asta. Şi şi-a dat seama că ea nu e nimeni care să continue cu o anchetă în acest caz. Dacă Victor a vrut să rămână cu Addison după asta, ea nu poate interveni. Michelle ştia însă că George, soţul ei, şi fiul lui Addison şi al lui Victor, nu trebuia să afle de întâmplarea asta. Pentru liniştea familiei ei.

Ţin la el, după atâţia ani, încă ţin la el. Lacrimile nu-mi sunt de-ajuns ca să compensez ce am vrut să fac. Dar sper la iertarea lui Dumnezeu, pentru că, nu-i aşa, timpul ni se scurge, Michelle. O să plecăm repede de-aici.

Paramore. The Only Exception.

Posted in Muzici. with tags , , , , , , , , on Februarie 17, 2010 by Gabi.

Aşa-i că am ridicat destule ode până acum formaţiei mele preferate din momentul actual, nu? De precizat, momentul durează de prin iulie 2008, când am descoperit ”When it rains”. Curios este că iniţial nu prea mi-au plăcut; am fost indus în eroare de faptu’ că până la urmă, ”When it rains” e o baladă de-a lor. Peste vreo două săptămâni am descoperit ”Misery business”, una dintre, dacă nu chiar cea mai, catchy piesă de-a lor, dupa ”Miz Biz” a urmat albumul RIOT!, apoi şi primul lor album, ”All we know is falling”, prin noiembrie m-am îndrăgostit şi de ”Decode”, şi-am rămas a mai mare parawhore de prin Românica şi de prin Balcani haha.

Ei bine. Ca să nu mai lungesc vorbăria. Ieri, sau astăzi, a fost lansat cel de-al 11-lea videoclip Paramore, pentru piesa ”The Only Exception”. Este prima ”baladă-pur-sânge” a formaţiei. ”The Only Exception” este al 3-lea single de promovare pentru al 3-lea album de studio Paramore, intitulat ”brand new eyes”, care, în prima săptămână de la lansare, a ajuns până pe poziţia a 2-a în Billboard. E bun albumul. Nu pentru că a ajuns în Billboard, ci pentru că e bun.

Clipul este unul simplu, dar de efect. Hayley vrea să se despartă de gagică-său din clip, îi scrie un bileţel, şi evadează într-o lume nouă. Acolo are parte de diverse întâmplări, care o fac să conştientizeze, până la urmă, că iubitul ei din clip este… singura excepţie.

Happy ending. 😀

Destulă vorbărie, nu?
Ei bine, luaţi de-aici.

Şi tot astăzi, pentru că ar fi păcat să nu menţionez, Avrilica Lavigne şi-a lansat un nou clip, la piesa ”Alice”, de pe coloana sonoră a filmului ”Alice in Wonderland”.

Avril Lavigne – Alice (Official Video)

Fain şi ăsta.
Şi când te gândeşti că astăzi trebuia să apară o nouă pagină din ”Addie şi Victor”.
O lăsăm pe mâine. 😀 Stay tuned, ‘cause it’s gonna be so awesome. Pentru că, asta aşa ca o dezvăluire exclusivă, Addie şi Victor, în proiectul meu iniţial (mamă, cum sună asta), trebuiau să fie personaje unice în poveste. Şi sunt personaje care chiar există, la câteva scări de bloc distanţă. Deci, ce fac eu, cu ei doi, este să le folosesc personalităţile în scop literar. Doar că am mai adăugat câte ceva. Finalul lui Victor va rămâne acelaşi cu cel din viaţa reală. Addie va avea parte de un sfârşit ceva mai altfel, faţă de ceea ce trăieşte în prezent. Aşadar, stay tuned. 🙂

i’ve got a tight grip on reality so i can’t
let go of what it’s in front of me here,
i know you’re leaving in the morning, when you wake up,
leave me with some kind of proof it’s not a dream.

Călătorii. (3)

Posted in Addie & Victor. with tags , , , , on Februarie 15, 2010 by Gabi.

Toţi călătorim. Pe vapoare, salutându-ne rudele cu mâna, sperând că astfel reînviem aerul boem din alte epoci. Călătorim în avioane, pentru că dorim rapiditate şi siguranţă. Călătorim prin texte, şi note muzicale. Călătorim din dorinţa de nou.

Unii dintre noi reuşesc să ajungă la destinaţie. Aceia sunt cei puternici, adevăraţii supravieţuitori. Sunt aceia care vor avea ocazia să se întoarcă în timp, şi să repare tot ceea ce au greşit, fie că au vrut să greşească, fie că au greşit involuntar.

Însă întotdeauna, câţiva rămânem în urmă. Târâş, pe coate, sau în genunchi, încercăm să îi prindem pe ceilalţi. Şi drumul poate părea lung. Drumul… este lung. Ţinuţi sau nu de umbre, de conştiinţă, reuşim. Pe toţi ne aşteaptă cineva la linia de sosire.

Depinde doar de noi cine este acel cineva.

Addison, fotografia aceasta… ţi se pare cunoscută?

Desigur, puţini dintre învingători sunt obligaţi să se întoarcă de la destinaţia lor, să se abată de la fericire. Însă, când o fac, nu există cale de întoarcere. Pentru că ceva, undeva, a mers prost.

Ia loc, Michelle. O să avem o discuţie destul de lungă.

Şi pentru aceştia, există totuşi o speranţă, o uşurare. Întotdeauna există alţi câţiva învinşi. Învingătorii sunt unde trebuiesc să fie.

2. Fotografii.
Începutul.

Locu’ din autobuz.

Posted in Fapte. with tags , on Februarie 15, 2010 by Gabi.

Subiectul asta mă intriga destul de tare acum ceva vreme, după ce, ca un om normal care cred că încă sunt, mi-am permis să mă aşez şi eu pe un scaun, într-un mijloc oarecare de transport, scaun pentru care, până la urmă, am plătit belet.

Aşadar, vară. Mă aşez comod pe scăunel, cu 20000 de braţe văratice în jurul meu, oameni care se împing ca la cozile de mâncare de pe vremea lu’ Ceaşcă. Şi stau eu jos. Mai mă uit la ceas, mai mă uit pe geam, când, deodat’, simt un degeţel inocent pe umărul drept.

Auzi, copilu’, poate mai sunt oameni care vor să stea jos, te-ai gândit şi la asta?

Desigur, paleta cromatică a feţei mele s-a accentuat dramatic. Un roşu vişiniu, de la căldura, şi de la nervii pe care babeta, care purta o pălărie, cu o floricică mov pe stânga, mi i-a produs. De menţionat că creatura nu arăta atât de rău. Like. Era una din băbătiile alea care are mult bănet, gen stilată aşa, în niciun caz vânzătoare în piaţă.

Mă controlez, ridic. Mai stau eu în picioare, în timp ce pe 1 leu si douăj’ dă bani stătea cucoana, care vorbea la telefon. Am coborât şi am încercat să dau uitării acel incident traumatizant din ’44.

Şi-acum, totul a revenit fulgerător în mintea mea, ca ace care-mi străpung creierul, citind o dezbatere de gen pe un forum. Şi ştiţi ce, majoritatea cred ca mine. Şi-anume.

1) Babetele care nu-s foarte bătrâne ar putea sa mai stea şi pe pământ, că sub pământ or sta ele destul peste puţin timp. Dacă e necesar să folosească autobuzu’, analog. Să mai stea dom’le şi-n picioare, dacă io mă cocoţ cu fesele pă scaunu’ ăla, păi al meu să fie.

2) Exista o clasă de babete extrem de interesantă, şi anume clasa dă babete care uită să coboare dân autobuze. Se plimbă ca mortu’ la cimitir toată zâua bună zâua.

3) Şi mai există o clasă de babete, sau moşuleţi cocoşate, sau cocoşaţi, fără diverse membre, cine ştie cum pierdute, sau mai există şi mujeres însărcinate, care merită orice loc. Chiar şi pe capotă. No, serios acu’. A, da, şi copilaşii de până în 5 ani, blonzi, au tot locu’ meu de pe orice autobuz. :X :X :X :X

Da’ mă intrigă cum mi s-a întors vorba pă forumu’ ăla. Aiurea. Eu am dreptate, aşa-i?

Voi, cei 2 vizitatori unici de-i am pă zi, cum cedaţi locurile voastre în autobuze? Aştept commenturi :X :X :X

Şi mă scuzaţi că am scris aşa, da’ gen toţi vorbim aşa, că nu suntem dăştepţi şi rafinaţi într-atât încât să folosim: ”de”, ”pe”, etc. Cel puţin aşa nu-s io, şi cică acilea-i locu’ meu dă joacă, deci xoxoxo.

Röyksopp.

Posted in Muzici. with tags , , , , , , on Februarie 14, 2010 by Gabi.

😀 !

Röyksopp sunt un duo norvegian cantator dă muzici tonice, cat mai electronice. Au scos pana acum 3 albume, iar aseara am aflat ca or sa aiba concert pe 7 august, in Navodari. Hanul piratilor.
Reactia mea de aseara a fost ciudata asa. :)) In sensu’ ca e prima data dupa concertul ratat Placebo, de vara trecuta, cand am o sansa de a merge la concertul uneia din trupele mele preferate. E la vara, e la mare, trebuie sa ajung ! 😀

Va las acum niste piese.

Sa ne vedem pe plaja! Vorba aia, Doamne ajuta! :)).
Ah da, asear’ la aflarea vestii, am urlat putin asa.

Fotografii.

Posted in Addie & Victor. on Februarie 13, 2010 by Gabi.

Christine McQueen ar putea fi descrisă ca o adolescentă simplă, care pune preţ pe lucrurile simple. Cel mai de preţ bun al ei, de altfel foarte simplu, a fost un aparat de fotografiat, pe care l-a primit cu şase ani în urmă. Deşi părinţii ei, Michelle şi George, credeau că hobby-ul ei legat de fotografie va dispărea curând, asta nu s-a întâmplat, ba mai mult, odată cu trecerea timpului, fotografia pentru Christine devenise mai mult o obsesie. Şi mai interesant este faptul că adolescenta nu a renunţat la aparatul ei vechi, deşi George şi Michelle îi cumpăraseră un aparat digital performant, în urmă cu trei ani.

Christine adoră să admire fotografiile din albumul unde are toate pozele făcute cu aparatul ei vechi, gândindu-se la câte filme, pe care ea însăşi le ducea la developat, a reuşit să consume. Aproape toate pozele o fac să zâmbească pe Christine, privind fie feţele zâmbitoare către obiectiv… feţele surprinse de aparatul şi viteza cu care poza era gata, feţele care reuşeau să îşi exprime mâhnia unei poze într-un moment nepotrivit, ori peisaje pe care ea le considera demne de prins în cadru. Toate fotografiile aveau locul lor în album. Cele mai vechi dintre ele sunt la sfârşitul albumului, iar cele mai recente, implicit mai bine realizate, pot fi găsite in primele file de album.

Christine trecea repede printre poze, dar una singură îi capta în mod deosebit atenţia. Îşi aminteşte momentul imortalizat acum cinci ani de parcă ar fi fost ieri…

Sper că bunicul şi bunica nu se vor supăra că îi fotografiez. Pozele spontane devin specialitatea mea, tati! Mă întorc imediat.

Christine urca scările casei bunicilor, ţinând aparatul aproape de ochi. Addie şi Victor trebuiau să fie în camera lor, pentru somnul de prânz. Tip-til se furişează, deschide încet uşa, apăsând instantaneu pe butonul ”magic”, după cum îl numea ea. Fotograful amator era foarte sigură că avea să îi iasă o operă de artă exprimată prin acea fotografie, iar bănuielile ei s-au confirmat, într-un mod nu foarte plăcut, pistolul din mâna bunicii ei îndreptându-se, de la 25 de centimetri de capul lui Victor, la 2 metri către uşă.

Oh, Christine, ce cauţi aici… cu un aparat de fotografiat?! Ce faci cu el, scumpo? Spre binele tău, îl vreau. Acum.

Însă Christine a luat-o la goană pe scări. Dovada care o incrimina pe Addison a ajuns până la urmă în mâinile ei, sau mai bine spus, doar una din dovezi. Pentru că, la fel ca orice tânăr de vârsta ei, Christine adoră riscul. Aşa că a făcut o copie, a ceea ce numeşte şi crede şi în ziua de azi, că este ”cea mai mare enigmă a vieţii ei”. Tânăra nu a pus întrebări bunicii despre ceea ce se întâmpla de fapt acolo, după ce a primit un răspuns mai copilăresc decât Christine însăşi.

Ne jucam de-a poliţiştii şi de-a hoţii, dragă, nu ai niciun motiv să te îngrijorezi. Ăsta trebuie însă să rămână micul nostru secret, altfel buni ar putea ajunge într-un loc pe care sincer, nu ar vrea să îl vadă vreodată.

Nimeni nu a mai văzut poza. Nimeni, până când albumul a fost găsit de Michelle, mama lui Christine, când aceasta din urmă se întorcea de la şcoală.

Mamă, cum ai găsit albumul?

Michelle răspunse clar:

Nu ştiam că albumul ăsta este un secret de stat, mai ales din moment ce era sub perna ta. Şi ştii, Christine, deşi aveam ideea că ştiu absolut toate pozele din albumul tău, se pare că m-am înşelat.

Christine înghite in sec, aşteptând inevitabilul. Michelle scoate poza pe care nimeni nu trebuia să o mai vadă. Poza în care Addison încerca să îl împuşte pe Victor, cu 5 ani în urmă.

Ai vreo explicaţie, sau măcar habar, despre ce se întâmpla acolo, Christine McQueen? Şi cum de ai ţinut asta ascuns de noi, timp de 5 ani de zile?

Se spune că o fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte. Însă, unii dintre noi ar prefera în mod cert ca fotografiile să rămână mute, în faţa trecutului, şi a cuvintelor care mint. Pentru că, indiferent de cât de veche este o fotografie, ea nu va îmbătrâni vreodată.